Cum a devenit Iașiul capitala României?

În cele mai dramatice momente din istoria României, Iașiul s-a dovedit speranța și lumina spre care s-au îndreptat sute de mii de români. Iașiul nu a fost doar capitala României vreme de doi ani, a fost și casa tuturor celor care mai credeau că România se poate ridica și poate redeveni ceea ce a fost, sau chiar mai mult.

În toamna anului 1916, România se găsea într-un moment extrem de dificil. După ce a intrat în Primul Război Mondial, la 27 august 1916, pentru a dezrobi românii din Transilvania, evenimentele au luat o turnură dramatică. La puțin timp după declanșarea ofensivei peste Carpați, România a fost atacată dinspre frontiera de sud de către trupele bulgaro-germane.

• Intrigi și orgolii politice în vremuri de război. „Cartierul Corpului II de armată, transformat într-un adevărat…
• Cum s-a ferit un general român de holera din Bulgaria în anul 1913: A dat ordin…

Mai mult, câteva săptămâni mai târziu, Germania a reușit să trimită în Transilvania o serie importantă de forțe armate, care au declanșat o contraofensivă împotriva trupelor române.

La începutul lunii octombrie, forțele germano-austro-ungare forțau trecătorile din Carpați pentru a pătrunde în România. În ciuda unei rezistențe puternice exercitate de către soldații români, forțele Puterilor Centrale au pătruns în Muntenia, iar apoi s-au îndreptat către București. Într-un ultim efort de a apăra capitala țării, soldații români au fost înfrânți în bătălia de la Neajlov-Argeş (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916). Autoritățile centrale, împreună cu Familia Regală, dar și cu mulți alți români s-au refugiat la Iași.

„Invazia” Iașiului

Constantin Argetoianu, parlamentar în acea perioadă, descrie în memoriile sale drama retragerii la Iași a sute mii de români. Iașiul era copleșit la începutul lunii decembrie a anului 1916 de o adevărată invazie. „Nimănui nu-i venea în minte – nu știu pentru ce – că, după căderea Bucureștiului și ocuparea Munteniei, nemții ar putea urmări în ritm accelerat armatele noastre decimate şi, profitând de slaba rezistentă, organizată, pe Siret, să ne alunge înainte de iarnă dincolo de Prut și eventual şi de Nistru. (…) Prima grijă a fiecăruia, cum sosea la Iași, era să găsească unde să se culce și unde să mănânce.

Invazia Iașiului nu s-a făcut dintr-odată, sosirile s-au întins pe vreo 15 zile, căci lumea plecase succesiv din București și din localitățile dintre București şi front și mulți se mai opriseră pe drum şi prin orașele din Moldova, în căutarea unui adăpost. (…) În câteva zile, Iașiul s-a umplut încât nu-și mai putea omul trage sufletul”,  își aducea aminte Constantin Argetoianu.

Sosirea la Iași a atâtor persoane avea să cufunde orașul într-un adevărat haos, iar responsabilitatea pentru rezolvarea nenumăratelor probleme a căzut pe umerii primarului orașului, Gheorghe Mârzescu.

„Între 10 şi 20 noiembrie (stil vechi-n.a.), Iașiul a avut aspectul unui oraș copleșit de puhoiul unei adevărate invazii. Strada Lăpușneanu, Piața Unirii, strada Cuza Vodă, strada Ștefan cel Mare mișunau de lume. Primăria, în care trona Georgel Mârzescu, și prefectura Poliției, lângă Golia, unde primea cu afabilitate Kilimoglu, prefectul, erau asaltate de dimineață până seara de oameni care cereau să fie încartiruiți. Lucrul nu era ușor, fiindcă ieșenii se apărau, cum era și firesc, iar autoritățile, care nu pregătiseră nimic, trebuiau să se îngrijească întâi de găzduirea lumii oficiale, de corpul diplomatic și de paraziții palatului regal”, consemna același Constantin Argetoianu.

Ion Gheorghe Duca: Mârzescu a reușit o minune

Și Ion Gheorghe Duca, ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor la acel moment, a descris în amintirile sale politice atmosfera ce domnea în Iași la începutul lunii decembrie a anului 1916. Nici acesta nu uită de eforturile pe care le-a făcut primarul Gheorghe Mârzescu pentru a rezolva imensele probleme generate de retragerea autorităților și a populației la Iași.

„Pe de altă parte, fizionomia Iașiului era impresionantă. O invazie de refugiați, care de-a valma cu autorităţile căutau adăpost şi hrană. Mârzescu, în calitatea sa de primar, făcea de trei săptămâni sforțări supraomenești ca să găsească tuturor locuințe potrivite; ceea ce a reușit să facă în acele zile a fost o adevărată minune, dar marele său merit nu va fi atât de a fi rezolvat dificultățile fără seamăn ce stăteau în fața lui, cât de-a fi reușit să o facă mulțumind pe toată lumea.

Într-adevăr, știa cu un cuvânt prietenesc, cu o glumă să aline suferințele unora, să împrăștie descurajarea altora, să fie cu toții răbdător şi părintesc. Şi numai lesne nu era, de dimineață până seara era la el un adevărat bâlci, unii cereau o odaie, alții veneau să spună că nu se împăcau cu gazda găsită, plecau, iar veneau, plângeau, implorau, mai erau și necuviincioși, alții declarau că fiind pe stradă pe cu nevasta și copiii, stau acolo până primăria va avea grijă de ei.

Cu o neobișnuită abilitate, Mârzescu evolua prin toate aceste dificultăți, și adversarii, ca şi prietenii erau unanimi în a-l lăuda. Era, fără îndoială, singura personalitate populară din acele vremuri”, nota I.G. Duca.

Găsirea unor locuințe, inclusiv pentru Regele Ferdinand, o provocare

Într-adevăr, primarul Iașiului, Gheorghe Mârzescu, avea de rezolvat o sarcină mai mult decât dificilă, trebuia să găsească spații de cazare nu doar pentru populația refugiată, cât și pentru instituțiile centrale ce erau mutate de la București la Iași.

„Marele Cartier s-a instalat în localul Școlii Militare, pe bulevardul Carol. Tot pe bulevardul Carol, în fața Școlii Militare, s-a instalat Ministerul de Externe, iar mai la vale, lângă Tufli, în palatul comandamentului Corpului IV de Armată, regele și regina cu toți copiii. Mai pe urmă, ca să fie mai larg, regele s-a mutat pe strada Lăpușneanu, în palatul Creditului Funciar Urban, unde dormea, primea și lucra, continuând să-și ia mesele în palatul reginei.

Regina, prințesele și prințul Nicolae ocupau primul etaj al imobilului; prințul Carol, apartamentul din dreapta, la parter. Damele de onoare și aghiotanții au fost cazați prin oraș. Barbu Ştirbei – colonelul – își făcuse din vreme rost, căci era prevăzător, de o frumoasă locuință la Copou, unde locuia cu soția și cele patru fete ale lor. Ionel Brătianu se instalase pe strada Lascăr Catargiu, în casele Ralet; lângă dânsul, într-o casă mai mică, Iorga, iar Take Ionescu, în casele farmacistului Konya din strada Lăţescu, la Copou”, nota Constantin Argetoianu.

Iașiul, „locul desemnat de Dumnezeu pentru un destul de lung popas”

În cele mai grele momente din istoria României, Iașiul s-a dovedit a fi mai mult decât un refugiu, s-a dovedit a fi un loc de refacere și de speranță chiar și pentru cei care nu mai îndrăzneau să spere că momentele bune pentru țară se vor reîntoarce. Iașiul le-a oferit înainte de toate o casă, dar și mai important le-a dat un sentiment de securitate în acele vremuri mai mult decât tulburi.

„După încordarea ultimelor zile de la București, după atâtea emoții în care nu numai existența noastră, dar și a țării întregi era în joc, după oribilul exod și lunga și anevoioasa călătorie până la Iaşi, toți câți sosiserăm am petrecut primele zile în capitala Moldovei într-o adevărată stare de prostrație nervoasă.

Ne întrebam până unde va merge dezastrul şi până unde, până în ce depărtate ținuturi ale Rusiei ne va împinge soarta. Această stare de buimăceală morală şi cerebrală n-a ținut însă mult. Așa e făcut omul, se agață de ce poate și, dacă e lăsat în liniște fie numai câteva ceasuri, își reia echilibrul, și cumpăna vieții se restabilește.

Cel dintâi sentiment care şi-a făcut drum printre noi, aproape intuitiv și fără ajutorul raționamentului, ba chiar împotriva acestuia, a fost un sentiment de securitate. Dacă Iașiul nu ne-a apărut din primul moment ca limanul salvării definitive, l-am socotit totuși cu toții ca locul desemnat de Dumnezeu pentru un destul de lung popas ca să ne dea răgazul să ne învârtim și să hotărâm ce mai era de făcut”, scria Constantin Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce conținea „Ipoteza Z”, planul secret pentru intrarea României în război

Capcana rusească întinsă României. „Cerințele rușilor puneau în joc suveranitatea noastră națională!”

Cum a încercat Antanta să atragă România în război în 1915?

De ce a intrat România în Primul Război Mondial în 1916?